Do buy in Dubai sau cum sa creezi haos intr-un bazar arabesc

Dubai

Cu ocazia zilei mele de 24 de ani, am primit cadou de la maica-mea un pachet turistic de trei nopti in Dubai, la care am mai adaugat eu inca 2. Am asteptat cu nerabdare mai mult de jumatate de an aceasta calatorie, deoarece imi doream demult sa ajung in acest oras ultra-luxos si multicultural. Astfel, dupa 4 ore si jumatate de zbor (in care culmea, am stat destul de cuminte in ciuda fricii mele tampite de avion), am aterizat seara pe Dubai International Airport. Chiar din momentul in care am iesit din aeroport, m-a invaluit acel miros familiar de aer greu, parca stropit cu mireasma mirodeniilor arabesti si a parfumurilor orientale consacrate. Am observat imediat barbatii arabi, imbracati din cap pana in picioare in tunici albe, cu turbane rosii sau negre, insotiti de femeile imbracate antitetic in negru, cu fetele acoperite. Si, in ciuda convingerilor mele liberale, ma fascina eleganta araboaicelor, ochii lor frumosi si simplul mister pe care il emanau din toti porii.

Day 1

Am ajuns la hotelul ultra-central la care am avut bucuria sa stam si anume la Millenium Plaza Hotel Dubai, situat pe bulevardul Sheikh Zayed, inghesuit printre numeroasele cladiri ce se intindeau pana in ceruri. M-am lasat invaluita instant in atmosfera aceea futurista, reflectata prin modernismul cladirilor si al infrastructurii orasului. Minunatul Burj Khalifa se afla in raza noastra vizuala, iar din camera noastra de la etajul 55 se putea vedea perfect. Astfel, prima seara am petrecut-o bucurandu-ne de ’’view’’-ul luxuriant ce se intindea sub ochii nostri. Am ales sa comandam un arabian mixed grill pe camera si ne-am infruptat lacom din frigaruile si fripturile aromate specific arabesti.

Day 2

Am ales sa ne petrecem prima zi de vizitare a orasului in Dubai Mall. Astfel, am luat metroul si atunci am comis prima noastra mini-infractiune: atat eu cat si V. ne-am urcat in primul vagon oprit in fata noastra. Eh si intram noi si observa V. ca erau parca prea multe femei, de fapt, erau numai femei. Eu i-am zis ca cine stie, ca poate e doar o coincidenta si ca in loc sa se planga, ar trebui sa se bucure de marea de femei in care se afla. Asta pana cand am observat ca toate se uitau urat la el si nu intelegeam de ce. Si atunci am vazut ditamai afisul roz postat pe peretele vagonului: ’’Are you in the right cabin? WOMEN AND CHILDREN ONLY. 100 AED FINE FOR MEN’’. L-am exilat numaidecat pe Vlad, care s-a imbulzit apoi la barbati. Bineinteles ca a petrecut toata calatoria cu metroul calcand intentionat peste linia ce despartea vagonul barbatilor de cel al femeilor ca sa imi arate ce ’’bad-ass’’ e el, reusind sa ii faca pe toti sa rada.

Odata ajunsi in Dubai mall, Ideea era sa ne plimbam putin ca sa cumparam un iPad (in Dubai preturile la electronice sunt foarte bune!) si apoi sa urcam in cea mai inalta cladire din lume, Burj Khalifa, prin care se face intrarea din mall. Insa ne-am lasat momiti de magazinele numeroase din Dubai Mall, de decoratiunile superbe, precum  pestisorii reali care inoata prin pereti sau cascada ce se revarsa de la un etaj la altul, ba chiar si un schelet intreg de dinozaur. Astfel au trecut ore in sir si ne-am decis si noi intr-un final sa urcam in Burj Khalifa. Dar bineinteles ca neavand bilete luate de dinainte, am prins o coada kilometrica, asa ca am renuntat si am plecat dezamagiti la hotel, constienti de faptul ca am pierdut efectiv o zi intreaga nefacand mai nimic. Awesome.

This slideshow requires JavaScript.

Day 3

Pentru urmatoarea zi aveam deja inclusa o excursie prin desert, care incepea la ora 15:00. Ce sa facem noi pana atunci? ne gandeam. ’’Hai in bazarul de aur’’ zic eu. Nu stiu ce imi imaginam ca e acolo, aur pe gratis sau ceva.  Habar n-aveam eu ce scoruri urma sa vad. Anyway, ne urcam yet again in metrou, de data asta dispersandu-ne corect, in vagoanele destinate fiecarui sex, iar odata ajunsi in bazar, a inceput haosul. Nu puteai merge un metru fara sa vina sapte mii de vanzatori dubiosi cu tot felul de oferte la Rolexuri furate, fake-uri Gucci si altele. Nu cred ca am zis in viata mea ’’no’’ de atatea ori consecutiv. I was such a bitch.

Anyway, odata trecuti de magazinele super scumpe cu produse din aur, am ajuns si pe la tarabele cu haine specific arabesti. Mi-am luat niste balerini si salvari pentru excursia in desert si m-am certat si cu V. pentru ca for some reason se daduse de partea vanzatorilor care imi tot bagau pe gat sa probez mai multe chestii, moment in care V. insista si el sa probez acele haine, amuzandu-se de presiunea uriasa pe care mi-o creau impreuna, stiind ca nu imi place sa spun nu. Odata iesiti din acel magazin am inceput sa ma iau de V. si l-am rugat sa incerce sa ma faca sa cumpar mai putin, nu mai mult.

Mai tarziu, mi s-a pus mie pata pe niste curele super frumos lucrate cu care erau accesorizate rochiile alea arabesti lungi pana in pamant. Si am intrat intr-unul din magazine ca sa cumpar doar o curea din aia. Insa vanzatorul mi-a spus ca nu poate sa imi dea doar cureaua, moment in care am inceput sa probez diferite rochii sa vad daca imi place vreuna sa o iau cu tot cu curea. Din pacate, am renuntat la idee dupa ce am probat vreo 10 rochii si l-am chinuit p’ala degeaba. Nu imi venea niciuna bine, aratam ca o fantomita nebuna. Oh, well.

Dar mie imi ramasese mintea la cordoanele alea frumoase, lucrate manual. Asa ca am intrat in alt magazin si mi-am incercat din nou norocul. Noul vanzator nu intelegea. ’’What do you mean, just the belt? No dress??’’; ’’Nope, just show me some belts please’’. A ramas uluit. ’’But how you wear belt with no dress? Why?’’; ’’I will wear the belts over my own clothes, I just like the designs a lot. Can you please just show me some belts?’’; Dupa ce i s-a sters uluirea de pe fata, ca omul nu intelegea de ce dreq vrea nebuna asta doar curelele de la rochii, a inceput sa coopereze. Mi-a aratat tot felul de curele, dar mie mi-au placut doua in mod special. Dupa ce m-am tocmit cu el putin, a decis sa mi lase cele doua curele care imi placeau in mod deosebit la 150 AED ambele. Si eu eram ok cu asta. Insa chiar cand sa zic ca sunt de acord, se baga frate V. in seama si incepe sa se tocmeasca si el pe curelele mele cu ala. Vanzatorul a inceput sa se enerveze, insistand ca asta e un pret bun si ca mai mult nu lasa. Moment in care V. a zis sa plecam, in ciuda privirilor mele ucigatoare. Am iesit astfel din magazin, iar eu aveam inima sfasiata.’’De ce naiba te bagi peste mine? Eu vroiam curelele alea, V.! Sunt banii mei! De ce stai in calea fericirii mele? Acum nu o sa ne mai dea nimeni curele, n-ai vazut cat de greu e sa gasesti unu’ cooperant? De ce mi-ai facut asta? DE CE??’’ V. incerca sa ma calmeze si sa vorbeasca rational cu mine, explicandu-mi ca cerea prea mult pentru doua amarate de curele. Insa el nu intelegea ca nu trebuie sa te pui la mintea mea cand vreau ceva. Trebuia sa imi fac damblaua. Curelele alea erau ale mele. Iar el era inamicul, care mi-a stat in cale.

Fara sa vreau si chiar fara sa inteleg, mi-au dat si lacrimile cand am realizat ca am pierdut acele curele pentru totdeauna si ca V. imi sabotase shopping spree-ul. Asa ca…am inceput sa tip la el. In plina strada. In bazar. In fata multor barbati arabi.

Inevitabil, s-a format ca un fel de cerc de barbati in jurul nostru, care ma priveau uluiti. Cum adica tipam la barbatul meu? Nu le venea sa creada. Ma simteam ca Samantha in filmul Sex and the City 2 cand i-au cazut prezervativele din geanta in mijlocul Abu Dhabi-ului. V. nu stia ce sa imi mai faca sa ma potolesc, ca deja faceam o mare scena in public, eu, o pagana nebuna. ’’Iubito, gaism noi alte curele!’’ striga, la care eu ii raspundeam ’’Nu mai vreau nicio curea! Hai acasa acum, nu mai merg nici in desert, nu mai fac nimic!’’. Si atunci, un plot twist incredibil: a venit vanzatorul dupa noi. Da ma nene: a iesit vanzatorul ala din magazin si ne-a cautat prin bazar pana ne-a gasit, doar ca sa ne faca o alta oferta pentru curelele alea blestemate. V. parea usurat. Eu eram de-a dreptul uimita. Mi-am inghitit lacrimile in sec, V. radea de nu mai putea de mine si de cat de fraiera am fost, iar eu mi-am cumparat, intr-un final, curelele atat de indagite. Pe care, by the way, nu le-am purtat deloc acum.

 

TO BE CONTINUED

 

Sunny Sun-Torini (Part I, or probably all of it if i’m too lazy to continue)

Sun-torini

M-am trezit dimineata scaldata intr-un soare puternic si jucaus. Eram usor agitata insa bucuroasa ca aveam zbor seara catre sunny Santorini. Totusi, m-am dus si la serviciu ca sa nu imi mai consum din prea putinele zile de concediu disponibile. Ca dovada ca acum nu mai am niciuna si chiar va trebui sa imi iau vreo 3 in avans de pe anul urmator pentru a pleca in urmatoarea calatorie din decembrie. Anyway, mi-a fost inevitabil usor sa ‘’power through’’ that boring office work. Si de indata ce am terminat, am inchis calculatorul cu o senzatie din aia geniala de ‘’fuck you work, it’s vaykay time.’’

Asadar am pornit spre aeroport, ne-am urcat in avion si intr-o ora si ceva am si ajuns in Santorini. Dar dupa cum probabil stiti (or not) din povestioarele anterioare, mie mi-e cam frica sa zbor. Asa ca nu trebuie sa va imaginati prea tare cam cata panica am simtit cand, inainte de aterizare, avionul a luat o curba de zile mari, cu botul in jos si foarte brusca, pentru a putea ajunge pe pista minuscula de pe insula. Pista pe care eu nu o vedeam. Nup, vedeam doar apa in jurul nostru iar avionul parea ca avea chef de o baie. Thankfully, chiar inainte sa ajung sa experimentez un full-on panic attack, am si aterizat si am putut astfel sa ma las cuprinsa de un dulce sentiment de usurare, specific aterizarilor safe ale avioanelor.

Odata ajunsi in Santorini, stateam la o tigara in fata aeroportului ultra-plin, si ne chillam putin inainte sa luam un taxi. Atunci s-a bagat in vorba un alt romanas cu noi, care era si el cu gagica-sa in vacanta. Si pentru ca suntem foarte diplomati si nu prea stim sa spunem nu nici eu nici V., am ajuns sa luam un taxi toti 4 si sa avem ori discutii din alea super neutre gen la ce hotel stam si cat stam si bla bla, ori sa ne sufocam intr-o liniste din aia asurzitoare si awkward.  Intr-un final am ajuns si la cazare- Joanna Villas- un complex mic si cochet cu mai multe vilute ce inconjoara o piscina. Era absolut adorabil: cativa batranei care stateau la un vin in fata vilutei lor, palmieri decorativi, pisicile casei si alte elemente de vegetatie luxurianta ce contrastau mediul sterp specific insulei vulcanice Santorini.

Si apropo de pisicile casei, ne-am trezit la un moment dat ca ele chiar intrasera in viluta noastra si se asezasera confortabil pe patul suplimentar. Dar cum amandoi suntem iubitori de animale, am lasat pisicutele sa doarma linistite in patut. A fost mai enervant doar cand au inceput sa miaune violent ca s-au decis ca prefera sa doarma afara in toiul noptii. Fuck cats. Fuck em’.

A doua zi ne-am trezit si ne-am dus direct pe plaja. A fost super tare pentru ca nu mai vazusem niciodata nisipul vulcanic de culoare neagra, specific insulei. Razele soarelui si apa turcoaz a Marii Egee erau din nou in antiteza cu pamantul negru , parca selenar. De notat insa ca plajele cele mai ample de pe insula se gasesc in statiunile Kamari si Perissa.  Restul insulei este marginita de coaste abrupte formate din stanci amenintatoare, insa absolut spectaculoase.

De-a lungul vacantei am luat mai multe excursii pentru a vizita intreaga insula. Am inceput cu o excursie foarte cuprinzatoare, ce includea vizita la vulcanul Nea Kameni, care se afla pe o insulita mica langa insula principala Santorini si care este un must-see. Toata insulita Nea Kameni era deosebita prin culorile si formele sale ce duc cu gandul la planeta Marte. Desi este ceva de urcat pana la craterul vulcanului efectiv, multi turisti raman si pe la baza insulei si exploreaza singuri tot ce are de oferit acel mediu aparent ostil, insa fermecator.

This slideshow requires JavaScript.

Dupa ce am vizitat vulcanul, ne-am urcat inapoi in vaporasul care ne calauzise si pana atunci si am ocolit insula Nea Kameni, oprind apoi aproape de niste asa zise zone termale, aflate in interiorul unor mini-golfuri ascunse undeva in interiorul insulei. Insa atentie! Aceasta parte a excursiei necesita ceva efort fizic, pentru ca barca se opreste la cca. 70 de m departare, fortand astfel turistii sa inoate destul de mult in mare, incepand intr-o zona foarte adanca si ajungand dupa vreo 10 minute de inot continuu la zonele termale. Odata ajunsi in zonele termale, unde apa este foarte mica si calda, atentie cum calcati, deoarece fundul apei este foarte stancos si va puteti zgaria cu usurinta. Nu aveti ce cauta fara pantofiorii aia dubiosi de apa. Se gasesc de vanzare oriunde pe insula principala. A, si inca ceva: apele astea termale sunt pline de un fel de noroi maroniu-galbui, care pateaza imediat costumul de baie. Asa ca atentie tuturor pitipoancelor cu costume de baie cumparate pt Insta: nu le luati la voi in aceasta excursie!

Si inca un dezavantaj legat de zonele termale- pentru ca trebuie sa ajungeti inot acolo, nu va puteti lua telefoanele cu voi decat in niste huse speciale de apa. Bineinteles ca noi n-aveam asa ceva la noi asa ca am rugat un indian londonez care era pe aceeasi barca cu noi sa ne faca repede o poza, ca el chiar avea husa din aia smechera. Problema a fost ca dupa ce l-am rugat noi in gura mare sa ne faca o poza, l-au mai rugat si altii…oops.

Dupa sesiunea de inot intens catre zonele termale din interiorul insulitei Nea Kameni, am poposit pe o alta insula, ceva mai mare, numita Thirassa. Nimic prea interesant aici, insa plaja era impanzita de restaurante pescaresti si ne-am bucurat de niste frigarui proaspete de fructe de mare.

Am parasit apoi Thirassa si a urmat probabil cea mai fun parte a day trip-ului: vizitarea magnificului oras Oia, cocotat sus pe muntele semet, plin de stanci si scorburi in piatra, ce strajuia deasupra Marii Egee. Singura problema era urcatul. Vedeti voi, vaporasul ne-a lasat jos. Jos de tot in debarcaderul orasului. Si ca sa poti urca sa vezi superbul oras Oia, in care aparent si Madonna are casa by the way, aveai doua optiuni: ori urcai pe jos si riscai sa lesini din cauza vremii toride care-ti biciua nemilos spatele…ori…calareai un magarus pana sus. Da, da stiu. Si mie mi-e mila de ei. Ideea e ca mereu mi-am imaginat ca acesti magarusi sunt niste caluti in miniatura amarati. Adevarul insa l-am aflat acolo, in debarcader, cand am vazut o turma uriasa de ditamai magarii, cu picioare zdravene, inalti cat niste adevarati armasari si care oricum, toata ziua asta faceau: urcau si coborau catre Oia si inapoi, ducand numerosi turisti in spinare. Atunci, cu parere de rau ca nu am din pacate o conditie fizica atat de buna incat sa urc de una singura panta abrupta care parea interminabila, am ales si eu sa urc pe un magarus simpatic, odata cu alti 30-40 de turisti. Si trebuie sa recunosc ca a fost una dintre cele mai intense experiente: magarusul meu a fost foarte cuminte si dragut, mergea foarte bine, insa fiind mai micut decat altii, mai baga cate un turbo climbing session si se baga efectiv in fundul magarilor mai mari si ii dadea violent la o parte ca sa avanseze: moment in care si eu ma loveam de magarii depasiti si ma destabilizam total, speriata fiind si de prapastia care nu-mi parasea nicio clipa raza vizuala. Totusi, trebuie sa recunosc ca magarusul meu a fost mega-chill pe langa cel ales de V., care se oprea tot timpul in zid for some reason si statea cateva clipe aproape aplecat inspre prapastia de langa noi. Adica daca eu la sfarsitul acestei experiente eram gen ‘’Wow ce tare a fost!’’ si tot pupam si mangaiam magarusul meu simpatic, V. si-a luat un ramas bun mai…distant de la magarusul sau. Si a jurat ca nu se mai urca in viata lui pe bestie. Si a stat cateva minute sa isi traga sufletul. Si apoi nu a mai zis absolut nimic vreo jumatate de ora. I guess it’s all about perspective…and donkey personality types.

Moving on, ajunsesem in sfarsit in centrul orasului Oia, dupa ce mai urcasem cativa zeci de metri si am putut admira toata caldera scaldata in soarele ce incepuse usor sa apuna. Tot versantul muntelui era impanzit de casutele acelea albe cu acoperisuri albastre, specifice insulei si screen-saverelor siropoase.

This slideshow requires JavaScript.

Am vazut si vilute d’alea super simandicoase, cu jacuzzi-uri suspendate deasupra prapastiei, cu oameni fancy ce savurau sampanii mai scumpe decat intreaga noastra cazare. Insa mai impresionant decat atat era toata atmosfera orasului. A fost pur si simplu magic. Te simteai parca urcasei pe muntele Olimp si ajunsesei in orasul zeilor greci. Toate cladirile erau de un alb imaculat, stradutele erau acoperite de o piatra alba si aia, iar acoperisurile albastre si morile de vant rudimentare doar accentuau vibe-ul ala de Heaven on steroids. Pacat ca nu erau si preturile la fel de heavenly. Toate magazinele de suveniruri erau ultra-scumpe, insa vindeau si produse mai de calitate fata de statiunile standard gen Kamari and company. Totusi, ne-am bucurat ca am ales Kamari pentru cazare, pentru ca in Oia nu se poate face plaja, dat fiind faptul ca este un oras cocotat pe munte, depasit doar de ceruri.

Dupa ce am mancat niste clatite extraordinare si am admirat arhitectura locala divina, am zis sa mergem si noi sa vedem faimosul apus din Santorini. Ideea e ca Oia e super cunoscut pentru cum se vede apusul de pe caldera- au si excursii speciale doar pentru a prinde acest moment. Needless to say, toata lumea din oras s-a imbulzit sa vada mirificul apus, unii urcandu-se chiar si pe acoperisurile caselor sa il admire. Si din nou needless to say ca era absolut pliiin de cupluri din alea super siropoase si honeymoon-ey, care isi scosesera selfie stick-urile pentru a imortaliza niste momente gretos de romantice. Numai eu cu V. eram sparti p-acolo. Romantismul asta parca era prea mult. Dar chiar cand apusul se desfasura in fata ochilor miopi ai lui V., simteam ca vrea sa spuna ceva- parea usor incomod si agitat. Vedeam ca tot deschidea gura, dar parca nu avea curajul sa spuna nimic. Totusi, dupa indelungi framantari si revelatii interioare, el s-a uitat in ochii mei si a spus niste cuvinte magice: ‘’Mama da’ enervant e frate soarele asta, imi intra in ochi. Mergem?’’.

 

 

 

 

Screwing around in Amsterdam

In octombrie 2013 am vizitat pentru a doua oara Amsterdam-ul. Si nu oricum, ci luand Eurostar-ul din Londra pana acolo. In 6 ore, am strabatut 4 tari: Anglia, Franta, Belgia, Olanda. Ma aflam in Anglia datorita unei burse Erasmus si ma simteam mai singura ca oricand. Asa ca am decis sa ma vad cu V. si cu N. in Amsterdam, la modul ‘’meet me halfway’’. Problema era ca V. nu avea roaming si cand am ajuns in capitala tarii lalelelor, nu aveam habar pe unde sa o apuc ca sa ajung la hotel. Ma gandeam ca stiind putina germana, o sa inteleg ce scrie pe acolo. I was wrong. Limba aia parea scrisa ca si cand s-a asezat o pisica pe tastatura unui laptop. Eram jos la metrou si efectiv nu stiam ce sa fac. Nu stiam unde e V., stiam doar ca aterizase si el la Schipol si ca aveam sa ne vedem toti trei direct la hotelasul minunat. Dar chiar cand simteam ca innebunesc de panica, dintr-o data a aparut si V. in fata mea. Parea la fel de buimac ca si mine, iar pentru o clipa nici nu am realizat ca e el. Nu ne mai vazusem de o luna si ceva. Si am fost cu atat mai fericiti ca ne-am gasit avand in vedere starea disperata in care ne aflam. Dupa vreo ora si ceva am ajuns la hotel. Era plin de tineri si arata tare dubios. Niste holuri luuungi si obscure, usor creepy. Insa camera era OK. Spatioasa si curata. All I needed.

Primul lucru pe care l-am facut in Amsterdam a fost sa cautam cu disperare districtul Red Light. Voiam sa admiram domnisoarele aflate la lucru in acea seara. Iar eu imi facusem un mindset ca aveam sa incerc lucruri controversate in acel oras al pacatelor. Asa ca, atunci cand am zarit un ‘’Live sex theater’’ am intrat imediat inauntru. Ideea era ca puteai privi un cuplu ‘’doing it’’ in fata ta…Dar pretul unui bilet era 100 de euro. Chiar cand voiam sa iesim rusinati pe usa (totusi da o naibii de treaba-100 euro?!), am vazut un fel de tonomat in care, daca bagai 2 euro, puteai privi o femeie dezbracata dansand si chestii timp de 2 minute dupa un geam. Am zis ca hai macar sa incercam un peep show daca n-avem bani de full show. Mare greseala. Probabil una dintre cele mai traumatizante experiente din viata mea. Vedeti voi, V. si cu mine am intrat in niste cabinute ultra-suspecte, separat, ca sa o privim pe domnisoara. Insa fix cand am intrat noi, a venit o domnisoara mai…plinuta. Ok, ok, foarte plinuta. La modul huge. La modul ca V. a iesit instant din cabina. Insa eu am ramas…si nu pentru ca am vreun fetis dubios ci pentru ca ramasesem singurul privitor al femeii si ea isi facea astfel tot show-ul…pentru mine. Da, da. O femeie dansa si se unduia uitandu-se fix in ochii mei. Iar mie mi-era rusine sa plec ca sa nu o fac sa se simta prost. Polite, I know.

Am iesit complet socata din acel loc ultra-dubios. De indata ce l-am zarit pe V. afara la tigara, l-am imbratisat puternic si am inceput sa ma plang despre conditia femeii in secolul 21 si cum nu se poate asa ceva si vai saraca ce tristete in ochii ei in timp ce se dezbraca pentru toti ciudatii (including me I guess). El a ras cu pofta de mine. Mult.

Tot in aceeasi nota am vizitat si Muzeul Sexului in care erau prezente diferite figurine mecanice care se deschideau frumos la slit sau la sutien si te ‘’flash’’-uiau. Lovely…

Dupa ce am vizitat minunatul muzeu, ne-am plimbat pe stradutele claustrofobice pline de baruri, piete cu lalele si ‘’coffee-shop-uri’’ ce duhneu a soiuri de iarba care mai de care mai parfumate, pana ce am dat de un tourist office. Acolo am comparat diferite brosuri turistice, alegand in final un day tour cu trei opriri: mai intai aveam sa vizitam un satuc plin cu mori de vant traditionale, din lemn, apoi un muzeu + o fabrica de branza, iar la sfarsit aveam sa incheiam ziua cu un tur al unei fabricute de saboti din lemn. De-abia asteptam sa vad acele atractii minunate, iar a doua zi a venit numaidecat.

In acea dimineata racoroasa, eu V. si N. ne asezasem cumintei in statia de unde aveam sa plecam in excursie. Intre timp, N- prietenul nostru cu un simt de observatie extra-fin, a zarit un minunat coffee shop si s-a gandit el sa isi cumpere 2 ‘’space cakes’’, adica prajituri cu cannabis. Si cum barbatii gasesc intotdeauna un mod sa ma enerveze, nici nu apucasem sa ii spun ca nu e o idee buna sa se faca praf in excursia pe care am asteptat-o cu atata nerabdare, ca deja infulecase lacom prima prajitura. It was too late.

Anyway, ne urcam noi in autocar, iar eu cu V. il priveam pe N. ca pe o bomba cu ceas. Cand avea sa o ia razna? De ce nu isi faceau prajiturelele efectul? N. parea total normal si lucid. Eu ma linistisem. Ma gandeam ca poate space cake-urile nu aveau cine stie ce iarba in ele si erau mai mult de fitze, sa zica turistii fraieri ca wow ce s-au spart si ei prin Amsterdam. Insa atitudinea mea relaxata a fost prematura. Total prematura. Nu va spun ca in timp ce vorbeam despre ceva foare interesant probabil, lui N. i-au explodat deodata pupilele si a anuntat ranjind ‘’Wow, ce m-a luat.’’ Iar din momentul acela a inceput haosul.

Ajunsesem in satucul cu mori de vant insa nu prea am putut sa ma concentrez pe frumusetea acelui loc deoarece m-a trimis N. sa ii caut zahar. De ce? Pentru ca s-a gandit si el in final sa se uite pe eticheta prajiturii si cand a observat ca acolo scria clar ca trebuie consumata putin cate putin, bucatica dupa bucatica la anumite intervale de timp (nu sa o manance pe toata dintr-o singura inghititura, cum facuse el) si ca daca ti se face rau trebuie sa consumi urgent zahar, m-a trimis pe mine sa ii caut antidotul prin acel satuc in care nu erau decat casute fake plantate cu singurul scop de a prezenta turistilor arhitectura traditional olandeza. Si uite asa a trebuit sa ne indepartam eu V. si spartul nostru de grup (in ciuda insistentelor ghidului ca n-ar fi cel mai indicat lucru) ca sa ii cautam printului zahar. Si bineinteles ca nu era nimic deschis, nu tu baruri, nimic. Dupa cautari intense de vreo 20 de minute, am gasit in final un restaurant inchis pentru o filmare, in care am dat buzna urland dupa zahar pentru prietenul meu caruia i se facuse rau. Un ospatar dragut mi-a inmanat zaharul amuzat de situatie, amintindu-si probabil de propria experienta cu prajiturelele blestemate.

Dupa ce a dat pe gat niste zahar magic, N. parea mai ok, insa mai repeta uneori faptul ca nu s-a simtit asa spart in viata lui. Totul mergea struna. Am gasit grupul si am ajuns la a doua atractie: fabrica de branza. Odata intrati, am avut ocazia sa gustam numeroase tipuri de branzeturi cu ierburi aromatice si condimente. Ne-am asezat apoi cu totii sa urmarim un show in care o femeie ne arata cum se proceseaza branzeturile si cum ajung ele in forma lor finala. Si in timp ce urmaream eu si cu V. spectacolul cu mare interes, mi-a venit mie sa ma intorc sa vad cum se mai simte si N. care se asezase pe bancuta din spatele nostru la spectacol. Dar cand m-am intors am observat ca N. disparuse. Problema nu era ca disparuse, ci ca nu avea telefonul cu el. Astfel, am decis sa il cautam pe N. prin fabrica, insa era de negasit. Disperati, am iesit din fabrica (plecand din nou de langa grup) sa ne cautam spartul. Am batut strada in lung si-n lat, insa pe N. parca il inghitise pamantul. Odata intorsi in fata fabricutei de branza, ne-am asezat neputinciosi pe o treapta si am zis ca cel mai bine ar fi sa il asteptam sa se intoarca. Stam noi ce stam si la un moment dat mi s-a parut ca aud ceea ce parca suna ca un om vomitand. Mult. Spre surprinderea mea, era chiar N., aflat pe o alee stramta si dubioasa, vomitandu-si space cake-urile vietii.

Dupa ce ne-am mai chillat putin, era timpul sa urcam intr-un vaporas, ca sa ajungem in satucul unde se afla fabricuta de saboti, unde, de la mirosul rumegusului, lui N. i s-a facut din nou rau si a mai vomitat putin si pe la aia prin baie. Si, in final, dupa ce am invatat putin si despre fabricarea sabotilor olandezi, ne-am suit in autocar si am plecat spre hotel. Din pacate, nici podeaua autocarului nu a scapat de voma micutului N. So, in concluzie, recomand Amsterdam-ul din toata inima, but it is not for the faint hearted. Leave your inhibitions behind and go have some fun!

Puncte turistice vizitate (3 nopti):

• Zaanse Schans
• Sex Museum
• Red Light District

Adventures on Emerald Isle

Cata aventura, cat romantism se ascunde printre firele de iarba vesnic verzi si proaspete ale insulei de Smarald- frumoasa Irlanda.

Dintre toate tarile pe care le-am vizitat, trebuie sa recunosc ca Irlanda este printre putinele in care pot spune ca m-am regasit si care m-a impresionat profund datorita istoriei sale dar mai ales datorita povestilor fantastice, pline de simbolism, transpuse prin peisajele si monumentele sale marete.

Nici nu stiu de unde sa incep. In primul rand, am vizitat aceasta tara superba datorita serviciului care presupunea un training de o luna acolo, in Dublin.

In Dublin erau prezente numeroase elemente care ma atrag la un oras: de la stradutele inguste pline cu magazine deosebite, pub-uri cu nume adorabile si lumea pestrita pana la cladirile superbe, decorate cu flori si haiosul rau Liffey, totul era amazing.

Si in timp ce de luni pana vineri mergeam de la 8 dimineata pana la 5 dupa-amiaza la training, iar dupa aceea dormeam, ma uitam la filme sau stateam la barul hotelului (a really ‘’posh’’ thing to do), weekendurile au reprezentat pentru mine singurele perioade in care am putut ‘’evada’’ din realitate ca sa vizitez si sa cuceresc acel teritoriu nou, impanzit de basme si legende.

Weekend 1

Primul weekend l-am inceput cu un ‘’Gravedigger Tour’’- what’s that you ask? Doar un autobuz double-decker decorat super scary in care actori profesionisti iti povestesc despre ciuma neagra si cum mureau oameni pe capete si cum isi spalau ranile specifice bolii cumplite in minunatul rau Liffey. A fost epic. Pe langa faptul ca actorii erau super caterincosi si faceau haz de necaz cu privire la o perioada foarte sumbra a istoriei irlandeze, ne mai bagau si pe noi turistii in micile lor scene de teatru sustinute in fata monumentelor corespunzatoare povestilor. Iar la sfarsitul turului, ne-au dus la celebrul cimitir Glasnevin, in care se odihnesc irlandezi renumiti si langa care se afla pub-ul ‘’Gravedigger’’, unde am fost serviti cu niste shot-uri dubiosele. Aparent, este o traditie cum ca dupa ce moare cineva, oamenii prezenti la inmormantare se duc la cel mai apropiat pub de langa cimitir si beau in cinstea decedatului, intr-o maniera hazlie si semi-nostalgica. Gotta love that Irish culture.

Daca vizitati Dublinul, trebuie neaparat sa luati acest tur. I fucking mean it. Do it, do it.

Attraction no.2: Guinness Storehouse Museum- daca sunteti fani ai berii si desigur ai Guinness-ului brun, faimoasa compozitie irlandeza, atunci trebuie sa vizitati acest muzeu ultra-modern. Pe langa faptul ca aflati cum se produce berea Guinness, exista si un ‘’tasting room’’ in care poti degusta aceasta bere apetisanta si consistenta si poti afla si care sunt ingredientele cheie care ii ofera acel gust unic. Poti invata si cum sa torni un draft perfect de Guinness la bar si primesti chiar si o diploma pentru asta. A fost un tur foarte dragut, iar milioane de vizitatori l-au plasat pe primul loc in topul Tripadvisor.

Dupa ce am baut destul Guinness incat sa ma puna ‘’in the mood’’, am urcat intr-un alt tur cu un autobuz decorat- de data aceasta e vorba despre ‘’The Storytelling Bus’’- o alta experienta adorabila, in care o actrita iti povesteste despre creaturile mitice irlandeze, mai exact despre fairies (zane) si leprechauni (spiridusi), despre care se spune ca s-au mutat sub pamant atunci cand celtii au pus stapanire pe Irlanda. Aparent, nu numai ca aceste creaturi sunt inca prezente, ele ascunzandu-se prin padurile dense si stancile ce impanzesc insula (irlandezii au numeroase specii de copaci protejate pe motiv ca sunt ‘’fairy trees’’), dar mai ies si uneori la suprafata, iar daca nu esti atent, te pot pacali si blestema daca le insulti sau iti pot indeplini dorinte daca le ajuti. Multe din povestile Irlandei sunt bazate pe aceste creaturi faimoase- spiridusii norocosi iti pot aduce bani, deoarece ei au comori cu aur la bazele curcubeelor (in Irlanda vezi curcubee intruna, datorita ploilor scurte urmate de soare), in timp ce zanele bune iti pot indeplini tot felul de dorinte daca le canti frumos sau le acompaniezi la petrecerile lor fara sa le strici distractia. Irlandezii sunt atat de atrasi de aceste basme, incat au chiar si mini-catedrale special construite pentru zane si spiridusi, plantate pe campurile verzi ale tarii lor. Ca sa nu mai spun ca cica sunt si sirene, care imbuteliaza sufletele celor care au murit pe mare si le pastreaza in casutele lor de sub oceanul Atlantic. Da, Irlanda este o tara desprinsa din povesti, iar eu care ador tot ce inseamna mitologie, ocultism, simbolism si chestii mi-am cumparat chiar si o carte de 500 de pagini numai pe subiectul asta…

Irlandezii sunt atat de fun incat exista o legenda urbana si despre o prostituata faimoasa pe nume Molly Malone, caruia, spre uimirea mea, pe langa faptul ca i s-au dedicat melodii, i s-a construit si o statuie bronz fix in centrul orasului, care o arata pe ea cu o caruta cu plina cu peste (se spune ca aceasta doamna se plimba noaptea si vindea peste in scopul de a seduce barbati. Weird. I know.)

Am incheiat primul weekend cu un tur al ‘’Cliffs of Moher’’, adica am baut in lung si-n lat coasta vestica a Irlandei, de-a lungul malului Oceanului Atlantic, ale carui valuri se spargeau puternic peste stancile periculoase de pe coasta. Vantul sufla asa tare pe-acolo, incat la un moment dat efectiv simteam ca ma lua pe sus. Literally.

Weekend no.2

In cel de-al doilea weekend, am vizitat gradina zoologica din Dublin precum si parcul in care se afla- Phoenix Park. Acesta este faimos pentru frumusetea lui, iar in interior sunt prezente si caprioare ‘’on the loose’’. A doua zi am vizitat Glendalough si Kilkenny, un tur absolut fabulos- Glendalough reprezinta o zona inconjurata de muntii Wicklow, o oaza de liniste si relaxare, unde poti vizita o manastire superba din piatra albicioasa, langa care se afla si un turn periculos. De ce zic periculos? Pentru ca daca il inconjori de 3 ori in sensul opus acelor de ceasornic, te casatoresti intr-un an, in timp ce daca il inconjori de 3 ori invers, vei divorta la un moment dat in viata. De asemenea, tot la aceasta manastire se afla si o stanca erodata in care se colecteaza apa de ploaie. Eh si cica daca te speli cu acea apa pe fata, vei ramane frumos/frumoasa toata viata. Desi nu cred in aceste povestioare ca fiind mai mult decat rodul imaginatiei turistice tipic irlandeze, trebuie sa recunosc ca nu am putut sa ma abtin si m-am dat cu acea apa pe fata…you know, just in case. Can’t hurt right? Excursia s-a terminat dupa ce am vizitat si micul orasel Kilkenny, peste care vegheaza un castel superb.

Weekend no. 3

In cel de-al treilea weekend am avut minunata ocazie sa ma joc cu caii de la Irish National Stud- un parculet adorabil, plin cu gradini colorate, care reprezinta caminul unor cai de cursa celebri, armasari de sute de mii de euro. Si cum ador animalele, i-am frecat pe saracii caluti pana mi-am tras selfie cu ei. Am reusit sa fac acest lucru cu ajutorul unei pungi ponosite pe care o caram dupa mine, care aparent avea puterea magica de a atrage animale.

Duminica am petrecut-o la castelul Blarney, un alt punct turistic deosebit de important in cultura irlandeza. Vedeti voi, acesta nu este orice castel, ci un castel magic pe acoperisul caruia se afla o piatra numita ‘’Blarney Stone’’. Daca nu suferi de claustrofobie si frica de inaltimi, ideea e sa urci pana sus ca sa pupi aceasta piatra. Ei si daca o pupi, primesti ‘’the gift of the gab’’, mai exact darul de a aburi si vraji pe oricine. Devii practic capabil sa iesi din orice situatie numai prin vorbe. Da, da stiu…irlandezii chiar stiu sa faca turism nu gluma. Desi am avut mini atacuri de panica pana ce am ajuns sus, am reusit sa pup aceasta piatra faimoasa si sper sa se fi lipit si de mine putin darul aburelii. Iar dupa ce am coborat am vizitat o gradina tare dubioasa numita ‘’the poison garden’’- faza e ca pe vremuri aici se plantau flori otravitoare pentru alungarea dusmanilor. Astazi, gasesti plante deosebit de frumoase si colorate, precum si…marijuana. Da, este prezenta si o planta de marijuana veritabila in aceasta gradina si este singura bagata intr-o cusca efectiv, pe motiv ca mai demult tinerii veneau noaptea sa ii taie frunzele…

Weekend no. 4:

Ultimul weekend l-am petrecut alaturi de mama mea, care a venit sa viziteze Irlanda- ma rog, si pe mine. Am mers impreuna la un show irlandez cu muzica populara si dans in ceea ce a fost o experienta foarte draguta. Atmosfera hazlie si ospitalitatea staff-ului erau in ton cu pasii ritmati ai dansatorilor de step irlandez. Iar melodiile irlandeze faimoase sunt toate super caterinca: despre bautura, vicii, iubire si desigur zane (sa nu uitam de zane!).

A doua zi am facut un ultim tur inainte sa ma intorc la Bucuresti. Si dupa cum e vorba cu ‘’saving the best for last’’, m-am trezit efectiv in paradis- intruchipat aici de Giant’s Causeway, o formatiune de mii de roci de bazalt ce impanzesc o portiune din malul nordic al Irlandei de Nord (atentie, de data aceasta ne aflam in Marea Britanie) si pe care se spune ca a fugit un gigant venit din Scotia sa provoace un alt gigant stabilit pe tarmul irlandez. Cel din urma auzise de gigantul din Scotia si a dorit sa se lupte cu el insa atunci cand a vazut cat de mare este, a fugit inapoi acasa, unde sotia sa l-a invelit intr-o carpa. Atunci cand gigantul imens scotian a auzit ca cel din urma venise sa il provoace, s-a dus el sa il caute in Irlanda. Cand a batut la usa sa, i-a raspuns nevasta lui care il tinea in brate pe ‘’cel mic’’. Cand gigantul scotian a intrebat-o pe aceasta unde se afla sotul ei, ea i-a spus ca este plecat si ca poate sa il astepte aici. Dar cand gigantul scotian a vazut cat de mare este ‘’fiul’’ dusmanului sau, a fugit inapoi in Scotia si nu s-a mai intors niciodata. Din aceasta poveste veche provine numele de ‘’Giant’s Causeway’’, iar peisajul divin de acolo este intr-adevar demn de povesti marete.

Am plecat spre Romania in urmatoarea dimineata. Si in timp ce imi impachetam hainele mi-am derulat toate scenele incredibile pe care le traisem in acea luna in Irlanda. Si stiam ca am simtit cu adevarat ca ma despart de o lume fantastica, dar ca in acelasi timp ma intorc in lumea mea, cea reala, care de multe ori bate filmul- sau basmele. Imi mai ramasese un ultim hop: zborul. Nu stiu daca va mai amintiti din articolele anterioare, dar mi-e frica (mai nou) sa zbor cu avionul. Ceva legat de lipsa de control I guess. Insa deoarece se vedea pe mine ca eram super panicata, un domn foarte dragut a stat de vorba cu mine tot zborul. Mi-a povestit ca s-a mutat in Irlanda cu familia si ca se simte foarte bine acolo. Ma bucur cand aud povestile acestor romani si chiar le doresc tot binele. Asta a fost partea frumoasa a zborului. Dar mi-a curs si sange din nas la un moment dat si m-am panicat si mai tare.

The end

Museum of Broken Relationships

In timpul excursiei mele din Zagreb (see Roaming Yugoslavia-Part I), am avut ocazia sa vizitez ‘’The Museum of Broken Relationships’’, un loc deosebit, unde poti admira tot felul de obiecte ramase in urma unor despartiri urate anonime. Mi se pare incredibil cum acesti oameni au avut curajul sa isi expuna ranile inimilor lor, daruindu-si obiectele manjite de dramele iubirilor apuse.

Langa fiecare obiect se afla cate o bucata de hartie pe care este descrisa intr-un mod artistic povestea de dragoste corespunzatoare, precum si sfarsitul ei dureros. Am realizat atunci, uitandu-ma la toate aceste simboluri ale despartirii, cum dragostea si suferinta de pe urma ei poate aduce laolalta oameni din intreaga lume, gata sa-si imparta sentimentele tuturor celor care vor sa invete din experientele lor.

Am vazut obiecte care ascundeau povesti de iubire tanara, inocenta, cu despartiri dureroase si hiperbolizate, asa cum le vedeam cu totii la 15-16 ani. Am vazut si obiecte ramase in urma divorturilor dintre oameni care fusesera impreuna toata viata, care crescusera impreuna. Am vazut chiar si obiecte ramase in urma despartirilor sfasietoare dintre rude si familii, dezbinate de razboaiele moderne, pline de ura si violenta, la care inchidem cu totii ochii, din pacate, din frica si lasitate.

Cel mai mult m-a impresionat un topor expus acolo, care fusese folosit de un tip pentru a distruge tot mobilierul fostei lui, care il inselase. Mi-a mai placut si pantoful de dama lasat in urma de o prostituata, care si-a recunoscut unul dintre clienti ca fiind iubitul ei din copilarie, care era casatorit dar mai facea cate o ‘’escapada’’ la bordeluri specializate in BDSM. Ei au convenit sa nu se mai vada vreodata, iar el a pastrat unul dintre pantofii prostituatei, prima lui iubire, ca o ramasita a acelei povesti de dragoste neterminate.

Si acolo, in locul acela impanzit de amintiri, de simboluri, de regrete, mi-am adus si eu aminte de despartirile mele amoroase, mai mult sau mai putin delicate.

Prima mea despartire a fost de N., primul meu prieten din liceu. Nu tin minte vreo discutie de ramas-bun, ci o despartire graduala, ‘’fading’’, torn apart bit by bit de tampeniile pe care le faceam eu, specifice nestatorniciei varstei. Cu N. am ramas totusi in legatura multi ani, el fiind alaturi de mine ori de cate ori am avut nevoie, a true friend.

Imi aduc aminte de alta despartire, total seaca, anuntata printr-un singur mesaj telefonic, de la un tip cu care fusesem doar doua saptamani. El era indragostit de fapt de altcineva si a ajuns sa se si casatoreasca cu acea persoana. Stia el ce stia. Regret ca am fost un mic obstacol in drumul unei iubiri asa puternice, insa mesajul a fost totusi cam naspa. Noaptea tarziu, mi-a trimis un singur ‘’Scuze, nu pot. E aiurea’’ si cu asta s-a incheiat un scurt capitol de ‘’crush’’ adolescentin. No artefacts remain. Just a text message in a dusty old phone somewhere.

Poate cea mai tumultoasa dragoste a fost cea cu R., baiatul cu care mi-am petrecut aproape toti anii de liceu, insa cu discrepante. Ne desparteam aproape saptamanal in mod scandalos, doar ca sa ne impacam apoi mai ‘’in love’’ ca niciodata. Era un du-te vino ametitor, dramatic, violent emotional- dar care ma atragea si mai tare. Women logic, ce pot sa spun…This guy was tough to shake off, insa ne-am despartit pentru ultima oara in clasa a-12-a, iar dupa aceea am participat impreuna la concursul de Miss si Mister din cadrul balului de absolvire, unde am avut un ultim dans. El a plecat apoi in State si nu prea ne-am mai vazut de atunci. Artefacts left behind: trandafiri (obisnuiam sa pastrez trandafirii primiti de la baieti, chiar si ofiliti, presati intr-un album), lantisor cu inimioara (pe care il mai port din cand in cand, I mean come on it’s so pretty), mailuri de dragoste si scrisorele pe post-it-uri, pe care ni le mai trimiteam in timpul orelor.

Am mai trecut si prin alte despartiri, unele mai dureroase ca altele, insa nu mi-au facut o impresie asa puternica incat sa mi le amintesc corect…Cu unii m-am certat nasol, la modul ca nu ne mai salutam, iar cu altii am ramas in termeni OK. Si referitor la artefacte ramase in urma acestor despartiri, un tip mi-a facut odata o inimioara frumoasa folosind doar o bricheta si tipla unui pachet de tigari. O am si acum in portofel. M-a mai invatat si cum sa desenez pisici patrate (it sounds weird because it is). Acum e sculptor. And a talented one at that. Alte relicve includ poze, un videoclip, un Porsche de jucarie (vezi ‘’Ich bin ein Berliner’’), replica dupa bagheta lui Cap-de-Mort si cam atat din ce va pot spune.

Toate despartirile astea m-au ranit la timpul lor, dar pe toate le pretuiesc  pentru ca am invatat din fiecare cate ceva. So consider this my own Museum of Broken Relationships. Currently closed for maintenance.

Roaming Yugoslavia-Part II

 

Montenegro- surprisingly beautiful

A doua zi ne-am trezit dis de dimineata, pregatiti sufleteste pentru drumul de 5 ore pe care il aveam de parcurs pana in statiunea Sveti Stefan din Muntenegru. Insa B. (unul dintre soferi) tot avea o problema ca se auzea ceva dubios la masina si ca ar trebui sa verificam. Asa ca am plecat pana la urma pe la pranz dupa ce am cautat disperati o reprezentanta Mercedes. Am cunoscut acolo si un romanas plecat de cativa ani din Bucuresti, casatorit cu o croata si stabilit acolo in Split. Sefu’ de la reprezentanta a fost si el uber-nice pentru ca ne-a ‘’facut cinste’’ cu ‘’consultatia’’ masinutei si ne-a asigurat ca nu e nicio panica, doar o piesa pusa aiurea care nu ne pune deloc in pericol.

Am pornit in drum spre Muntenegru si trebuie sa recunosc ca a parut un ‘’endless journey’’. Vaile si dealurile scaldate in soare nu se mai terminau, iar autostrada parea a se lungi din ce in ce mai tare. Dupa (foarte) multi kilometri, dupa ce am trecut si prin Bosnia timp de 8 km (si ne-am tras poza acolo, pe pamantul bosniac) si dupa ce am luat si un ferry boat timp de 10 minute, am ajuns in Sveti Stefan.

Sveti Stefan este o statiune linistita, cuminte si relaxanta. Se afla fix vis a vis de orasul Budva, care e un fel de mini-Vegas al Muntenegru. Bineinteles ca baietii se uitau lung la luminile impresionante ale Budva si mi-au amintit de filmul ‘’Couples Retreat’’ in care cateva cupluri se aflau pe o insula pentru a se reconecta, aceasta fiind tot vis a vis de ‘’Singles Isle’’ unde se petreceau numai orgii. In film, barbatii tanjeau sa ‘’scape’’ de pe insula de cupluri, uitandu-se cu jind inspre insula aia ‘’fun’’. Bineinteles ca au inceput cu discutii total deprimante despre faptul ca imbatraniiim si ca gen copii de 15-16 ani ne spun acum ‘’Buna seara’’ si chestii.

But anyway, ne-am simtit cu totii bine, am facut plaja, am ajuns in larg pe o saltea, zbatandu-ne apoi sa ajungem la mal…In rest- scoici proaspete, calamari, soare, briza marii, prospetime, relax- you know the drill.

Dubrovnik- Fortress of Fun

Dubrovnik reprezinta unul dintre cele mai spectaculoase orase-port pe care am avut ocazia sa le vizitez. Toate cladirile sunt facute dintr-o piatra superba, albicioasa, care parca te transporta inapoi in timp, intr-o lume medievala utopica. Si tot centrul format din baruri, cluburi, terase, muzee si catedrale este imprejmuit de niste ziduri semete, maiestuoase, delimitate la colturi de turnuri care parca ating cerul nesfarsit.

Binteles ca ne-am ciondanit pe subiectul mancare pentru ca unii voiau sa guste mancare traditionala sau bazata pe peste, in timp ce altii preferau specialitati familiare- Italian and stuff. Si ca sa ii satisfacem pe cei din urma, am ajuns sa mancam la un restaurant deplorabil, un ‘’tourist trap’’ aflat fix langa o catedrala superba din centrul orasului. La modul ca mi-au adus niste tortellini nefacute, presarate cu condimente pentru supa gen Knorr Magia Gustului sau ceva. Erau oribile. And I know my pasta. A fost pentru prima oara cand am refuzat sa mananc la un restaurant si m-am mutat la un altul- Segreto, care mi-a placut enorm- am mancat un somon foarte bine facut pe un pat de spaghete in sos alb cu muguri de pin. Doar 11 euro. Yumm-o!

A doua zi am luat o barca gen pirate style si am vizitat trei insulite din jurul Dubrovnikului: Kolocep, Lopud si Sipan- fiecare avand o atmosfera unica dar impartasind cateva similaritati deosebit de importante: apa incredibil de clara si proaspata, plaje cu nisip  bronz-auriu (ati fi surprinsi cat de putine plaje cu nisip au astia) si restuarante absolut adorabile insiruite de-a lungul coastei. Insa noi am mancat in alta parte de aceasta data: pe barca. Da, da, pe barca. Domnii capitani ne-au facut peste gustos la gratarul de carbune aflat la spatele barcutei. Am baut si niste vin. Ok, mai mult vin. Ideea e ca a fost epic. Iar eu ma trezeam fredonand theme song-ul seriei ‘’Pirates of the Caribbean’’…

Pe langa faptul ca am facut plaja si baie toata ziua pe cele trei insule superbe, am citit si noua carte Harry Potter and the Cursed Child. Go get it, Harry Potter fans. Now.

In timpul lecturii mele geniale, prietenii mei s-au dus cu o hidrobicicleta in largul marii, din care au scapat greu, curentii puternici tinandu-I strans in frau. Ma si panicasem la un moment dat ca nu se mai intorceau, dar din fericire totul a fost bine in final.

Ultima zi am petrecut-o prin centrul orasului, vizitand totul: portul plin cu barcute colorate, strazile pietruite si insorite, restaurante impecabile si, desigur, zidurile cetatii, pe care trebuie sa platesti ca sa te urci. Desi este cam scump biletul, merita. Am vazut astfel Dubrovnik-ul de sus, din toate unghiurile posibile si imposibile. Problema era ca soarele ardea nemilos, iar eu trebuia sa ma pun ca o placinta pe jos oriunde gaseam umbra ca sa imi reincarc bateriile. Baietii n-aveau nicio treaba, isi faceau selfie-uri periculoase pe marginea zidurilor si admirau peisajele incarcate de culoare si frumusete naturala.

 

This slideshow requires JavaScript.

Dupa traseul lung de pe ziduri, ne-am asezat la o cafenea cum nu mai vazusem pana atunci: se afla in afara zidurilor cetatii, fix pe stancile care sarutau marea tulbure. Era super cool, iar noi ne-am relaxat vreo ora acolo, gustand neincetat din limonadele proaspete si racoritoare.

Belgrad, Orasul Alb al noptii

Am plecat tristi din Dubrovnik…vacanta noastra se apropia acum de final. Ne mai ramasese o singura noapte de petrecut in capitala Serbiei, in drum spre casa.

Am plecat de dimineata si am petrecut 10 ore in masina, batand un drum fucking lung de 1000 si ceva de kilometri. Pe drum, am trecut din nou pe langa toate atractiile de care ne bucurasem: Ne-am luat la revedere de la minunatul Dubrovnik, care a disparut usor din raza noastra vizuala, dar care va ramane intotdeauna in amintirile noastre cele mai pretioase asa cum l-am cunoscut: al Soarelui si al Marii.

A urmat apoi Split, un oras haotic, dar dragut in felul lui, semnul catre Plitvice, cel mai frumos loc ever…si in final, Zagreb, capitala surprinzator de impresionanta a Croatiei, tara insorita din care am iesit dupa vreo 40 de minute de stat la vama.

Am ajuns seara pe la 10 in Belgrad, care era super animat- tineri peste tot, clubulete si terase full, care ne-au adus inapoi la viata si pe noi, calatorii obositi si infometati de mai devreme.

Ne-am lasat bagajele pleasca la cazare si am iesit imediat sa mancam la unul dintre cele mai bune restaurante la care am mancat vreodata: ieftin, super chic, combinand mancare ‘’latin american’’ cu influente asiatice, fusion practic, aflat pe malul raului Sava. A fost genial. La modul ca vreau sa ma intorc sa imi fac ziua la acel restaurant…

Belgradul reflecta tot ce iubesc eu la Europa de Est: spiritul libertin, cladirile comuniste turtite printre cele moderne, viata de noapte, mancarea gustoasa si sentimentul acela cozy, ca si cand esti acasa, printre ai tai.

A doua zi ne-am trezit efectiv cand am vrut noi, adica pe la 12 si in loc sa plecam si noi ca oamenii spre casa, ne-am dus in centru si am mancat ca disperatii niste omlete cu bacon si cascaval, mini-pizze, burrito-uri si salate, am fost la shopping de suveniruri, ne-am pozat, ne-am minunat la tricourile cu Tito si Putin (for some reason) care se gaseau la fiecare pas si ne-am urcat in sfarsit in masina pe la ora 3 dupa-amiaza, sa plecam spre Bucuresti.

The way way back

Drumul inapoi spre casa a parut mai lung ca oricand, insa am reusit sa ma bucur de frumusetea salbatica a Dunarii, care ne-a calauzit pana la Turnu Severin (noi intrasem in tara prin Naidas, mai sus de Drobeta). Pe drum am oprit si la Chipul lui Decebal, sculptat intr-o stanca inalta ce domina peisajul dunarean incantator.

Dupa o masa la KFC-ul din Craiova si cateva opriri pe la niste benzinarii, am ajuns la 3 dimineata in Bucuresti. M-am trezit a doua zi refuzand sa accept faptul ca I’m back to reality, dupa acel vis frumos de vara.

Roaming Yugoslavia- Part I

Yugoslavia Roadtrip

Hmm…nici nu stiu de unde sa incep. Stiti senzatia aia cand parca ai vazut atat de multe lucruri incat te simti overwhelmed? Asta am simtit eu in vacanta mea de 10 zile petrecuta in Serbia, Croatia, 8 km de Bosnia si Muntenegru. Am vizitat aproape toate tarile din fosta Yugoslavie…and it was fucking awesome.

Dar sa incep cu inceputul. Am plecat sambata dimineata cu V. si B. (unul dintre prietenii nostri cei mai buni) inspre Turnu Severin. Pe drum, ne-am decis sa vizitam cascada Bigar, care se afla ceva mai departe…am mers astfel vreo 2 ore cu masina numai pe serpentine, prin vai si campuri uitate de lume, am taiat dealuri decorate cu stanci infricosatoare si am ajuns in final la Bigar, un loc descris in lengende ca fiind o poarta catre o alta lume, mai exact catre Tãrâmul Regãsirii Dorului, paradisul indragostitilor care si-au depasit conditia fizica pentru a putea fi impreuna (long story short-look it up daca vreti sa aflati toata povestea). Cascada in sine era superba, arata ca o ciuperca fermecata de pe care alunecau usor fire de apa clara si rece. Problema era ca nu exista o scara care sa iti permita sa admiri cascada mai indeaproape, asa ca a trebuit sa ne julim si aproape sa ne rupem picioarele pentru a surprinde frumusetea acestui loc in poze. You guys better fucking appreciate it.

Dupa ce am plecat de la cascada, soferului (prietenul nostru B.) I s-a facut rau asa ca am oprit de cateva ori ca sa verse pe strada, in the middle of nowhere. I-a fost asa rau incat am ajuns si la un spital judetean in paragina, unde niste doctori foarte draguti ne-au recomandat sa ramanem o noapte p-acolo sa ne odihnim. ‘’Acolo’’ insemnand in comuna Bozovici, judetul Caras-Severin. Am iesit doar 20 de minute in afara pensiunii la care ne-am cazat in acea seara, iar eu m-am lasat cuprinsa de simplitatea si inocenta vietii rurale- notele de muzica populara se auzeau in surdina, babutele cu chipuri senine stateau la barfe pe vesnicele prispe din fata casutelor colorate, iar aerul curat ma imbata subtil. A fost un moment perfect, total zen, exact ce imi trebuia inainte sa plecam spre capitala Croatiei, aflata la vreo 700 km departare.

Am ajuns a doua zi in Zagreb, unde ne-am intalnit si cu restul prietenilor nostri- toti eram super ‘’pumped’’ desi tocmai batusem un drum lung si obositor. Copilotii celor doua masini din aceasta excursie- V. si R. m-au mai si zapacit pe drum cu glumitele nesfarsite pe care si le transmiteau prin ‘’walkie-talkie’’-urile lor, iar o expresie li s-a inradacinat adanc in suflet- ‘’Drumuri bune sa aveti, colegu’’. Numai asta auzeam intruna, pe fundalul unor chicoteli de hiena. A si sa nu uit ca de fiecare data cand trecea vreo domnisoara mai impopotonata pe strada, copilotii se atentionau: ‘’Pericol pe trotuarul din stanga, colegu’/Jail bait pe dreapta colegu’.’’ Reeeal mature guys, real mature.

Zagreb- The lovely Croatian capital

Zagreb-ul m-a impresionat profund: oamenii erau foarte stylish, strazile late si curate, totul ordonat si frumos, mancarea ieftina si gustoasa: era exact ce cautam.

Ne-am plimbat toata seara prin centrul orasului, ratacind pe stradute laturalnice inguste, presarate cu terase si restaurante cheap and chic. O catedrala superba veghea asupra unei piete aglomerate, plina cu suveniruri stralucitoare, iar razele soarelui complimentau formele arhitecturale specific croate. Am descoperit si o terasa in aer liber care avea lumanarele si trandafiri rosii pe fiecare masuta, in timp ce un proiector imens fusese plantat in fata, pentru ca indragostitii sa beneficieze de un date 2 in 1: dinner and a movie. Dupa ce am poposit intr-o alta piateta de unde se vedea tot orasul, am vizitat ‘’The Museum of Broken Relationships’’- un muzeu dedicat obiectelor ramase in urma unor despartiri urate- despre care voi discuta intr-un articol separat. Needless to say, Zagreb-ul m-a surprins placut si il recomand tuturor celor care cauta un city break romantic, mai accesibil ca pret in comparatie cu orasele consacrate gen Roma sau Paris…In concluzie: Zagrebul este totally underrated!

This slideshow requires JavaScript.

Plitvice Lakes- Heaven on Earth

Daca nu ati vizitat rezervatia naturala de lacuri Plitvice din Croatia, ar cam fi timpul sa o faceti. Este un loc unic, format din terase de lacuri, delimitate de cascade impresionante ce se revarsa puternic peste ‘’etajul’’ inferior. Desi traseele sunt destul de lungi (intre 3-8 ore, depinzand de cat de turbat/a esti) si in ciuda faptului ca nu sunt genul cu hiking and stuff, este absolut imperativ sa descoperiti frumusetile acestui loc prea putin mediatizat! Ca sa nu mai spun ca apa…apa avea o culoare naucitor de frumoasa, un bleu deschis heavenly care iti seducea instant privirea.

M-am certat cu toti din gasca acolo pentru ca nu eram initial de acord sa fac traseul C, mai lung decat A-ul pe care mi-l doream eu (cel mai chill). Dar sunt mandra sa spun ca am reusit sa indur si sa ma bucur de peisajele parca desprinse din basme. Must see.

This slideshow requires JavaScript.

Split- dirty fun

Am ajuns noaptea obositi in Split, dar aparent nu destul de obositi pentru a ne odihni ca oamenii normali in camera dupa un drum super lung. Nah, am zis sa mai iesim in oras putin (Fuck me right?) si baietii s-au pus comod la o berica, in timp ce eu pozam faleza Splitului, luminata de terasele, barurile si cluburile care bubuiau pe fundal. Ne-am asezat la masa in fata unui clubulet plin de pusti (gen 15-16 ani) in care un tip care avea un penis cu sclipici desenat pe fata mi-a facut avansuri…Alta si-a facut nevoile in fata terasei, pe faleza, fara niciun stress, dandu-si jos toata salopeta. Noi am aplaudat la caterinca si ea s-a rusinat, insa am aflat ulterior ca domnisoara statea fix la masa alaturata and it was pretty much awkward for everyone.

Am bagat apoi un burger la ‘’Toto’s Burger’’- un loc hipsteresque care serveste mancare super ok. Dupa aceea, am luat-o usor inapoi spre cazare, trantindu-ne abrupt in paturi…adormind ‘’in a split second’’ (in capul meu e amuzant).

To be continued…

When in Rome…

Faza cu camera care nu fusese deflorata de tehnologie

In 2014, eu si V. (prietenul meu) ne-am decis sa mergem in vacanta la Roma. Eu, pe urma romantismului pur-el, pe urma istoriei Imperiului Roman. Zis si facut. Am ajuns in calduroasa Roma, cu inimile deschise si cu mintile pregatite pentru noul val de cultura ce avea sa ne invaluie (we’re sophisticated like that 😉

Urma sa ne cazam la Institutul Cultural Roman de la Roma, care gazduieste de obicei studenti veniti sa cerceteze. Ei bine, desi eram si noi studenti, trebuie sa recunosc ca nu prea venisem cu gandul sa cercetam cine stie ce nebunii, ci mai degraba sa descoperim secretele ascunse ale Romei si, desigur, ca toti copiii pre-job care nu prea apreciaza valoarea banilor (oh how I miss that ignorance of mine), sa gustam si putin din shoppingul italienesc.

Bun…Ajungem noi la Institutul Cultural Roman-o cladire superba, cu o arhitectura grandioasa si cu gradini interioare marginite de coloane tipic romane- WOW! Nu imi venea sa cred cata frumusete- pana cand am intrat in camera. Pentru mine, incaperea era ok: in ciuda mobilierului invechit, camera era curata, spatioasa si aerisita. Pentru prietenul meu, insa, camerei ii lipsea de departe cel mai important lucru: WI-FI. Si, desi vedeam cum entuziasmul prietenului meu palea usor de pe chipul lui in timp ce paznicul ne prezenta camera, am zis ca ‘’eh, lasa ca oricum nu o sa vrea sa stea pe net la Roma, ca totusi- e fucking Roma.’’ Mare eroare pe partea mea. Nici nu iesise bine paznicul, ca V. a inceput sa dezvolte un adevarat atac de panica. S-a asezat socat pe pat si a inceput sa tipe rapid, aproape indescifrabil: ‘’Nu se poate, eu am razboi in 2 ore in Clash, trebuie sa trimit hogi, dragoni, eu sunt capitanul clanului, nu se poate sa nu am internet- si camera asta, Julie, ce naiba, cum sa nu avem WI-FI?!’’

Si asa s-a desfasurat prima noastra ciondaneala pe motivul Wi-fi-ului de la Roma. Am reusit totusi sa il calmez (si in acelasi timp, sa ma calmez si pe mine) si sa il conving sa ne pregatim sa mergem inspre centru. Done and done.

Later…

Ma purtam ca o adolescenta annoying pe strazile Romei- topaiam, pozam in stil Asiatic tot ce prindeam si ma minunam. V.- nimic. Statea cu ochii ingropati in telefon si de-abia ciupeam un ‘’Mhm, da, misto’’ mecanic cand ii atrageam atentia pentru cate vreo cladire. Men. Omul era stresat cu ‘’war-ul’’ lui stupid. Era addicted si, la un moment dat, m-a pus sa intru intr-o gelaterie random, sa imi cumpere o inghetata ca sa stau potolita cu inghetata mea cat timp el le cerea alora parola de wireless. Si uite-ma pe mine cu inghetata, visand la Colosseum, la ruine si la catedrale, in timp ce prietenul meu blestema clanurile inamice din Clash of Clans. A mai si pierdut. Si ghiciti ce-Era si mai nervos acum, dar eu ma bucuram in sinea mea. Acum ca a trecut war-ul, in care aparent trebuie sa participi obligatoriu ca sa iei nu stiu ce coronite in plus (I might be wrong but frankly I don’t give a shit), eu si V. ne puteam bucura de tainele Romei. A fost ok o vreme pana am ajuns inapoi in camera iar prietenul meu a avut din nou un mic ‘’bitch fit’’ cand si-a amintit de absenta wi-fi-ului- ca mai avea si seriale la care trebuia sa se uite noaptea.

 Faza cu trenul overpriced

A doua zi V. era inca suparat pe mine din cauza camerei, neatinsa de tehnologia moderna.

Astfel m-am gandit eu, ca o iubita buna ce sunt, sa mergem sa vizitam Napoli si Sorrento, care se aflau la 200 de km distanta. Sa fim spontani, ce naiba. Ideea i-a suras. Isi dorea demult sa vada Napoli, care reprezenta si el un leagan al culturii antice. M-am ocupat imediat de biletele de tren: am apasat random acolo pe butoanele unor masinarii din gara (never trust machines) si am luat doua bilete pentru trenul de 11:45 catre Napoli.

Trenul- foarte smecher- scaune din piele, design ultra-hi tech, forma din aia cu bot ascutit- super! V. era uimit- ‘’Cum iubito, doar 25 de euro un bilet pe trenul asta?’’/ ‘’Da, probabil au linia asta super populara si isi permit…’’ am zis eu, mandra ca puiu’ meu era fericit. Trenul pornise. Mergea cu 200 si ceva la ora. Aproape ca ma digera scaunul. Nu trecusera 10 minute ca a si aparut controloarea sa ne vada biletele. Noi, super chill, I le-am inmanat femeii. Insa, dupa ce ne-a inspectat biletele putin, ea ne-a anuntat ca acestea nu erau valide. Noi, tafnosi- cum doamna nu sunt bune? Sunt catre Napoli, pentru trenul care pleaca la 12 fara un sfert nu?/ Ea: ‘’No-ah, you are-ah wrong-ah!!! There is other train-ah which leave-ah at the same hour- but it is economy!!! You-ah are on-ah wrong traaain-ah!’’

Ramasesem incremeniti, insa, in incercarea mea de a-mi folosi sarmul arogant, am intrebat-o pe femeie daca nu putem rezolva cumva, ca nu suntem de pe aici si a fost o greseala nevinovata. Ea ne-a raspuns ca nu e panica, trebuie doar sa platim-wait for it-100 de euro de persoana diferenta. V. i-a dat banii nervos. Vezi iarasi dupaia mare scandal- ‘’Hai mai Julie, nu esti in stare sa citesti niste amarate de bilete de tren?’’; eu- ‘’Frate, nu trebuia sa ii dai banii, ieseam noi cumva din asta, trebuia sa ne prefacem ca nu avem bani la noi’’. N-am vorbit tot drumul de o ora si jumatate. Insa, odata ajunsi in Napoli, ne-am calmat. Era foarte frumos- ne-am plimbat putin pe stradutele cochete si intortocheate ale orasului pana cand am zis eu ca e timpul sa ne urcam in alt trenulet pentru a ajunge in Sorrento.

Insa, asta nu era un trenulet normal, ci un metrou pliiin de oameni, neaerisit, in care efectiv mureai de cald. V. era terminat- pe langa faptul ca nu mai prinsese Wi-fi de nu stiu cand (si avea de ‘’farmat’’ resursele din Clash), nu mai putea de cald si tocmai aflase si ca acest metrou minunat oprea in 30 de statii inainte de Sorrento. In cuplul nostru se asternuse din nou liniste- insa eu eram convinsa ca o sa fie atat de pufi in Sorrento incat o sa stearga cu buretele tot ce se intamplase. Mda…

Purple Rain, Purple Rain…

Odata ajunsi in Sorrento, am coborat grabiti din metroul infierbantat si ne-am indreptat spre faleza. Era divin- vegetatie luxurianta, oameni fericiti, piete cu mirodenii si magazinase adorabile. Mergem noi ce mergem- si, out of fucking nowhere, cerul s-a intunecat, norii s-au umflat si a inceput mare ploaie. Deci pe bune, incepuse sa ploua cu grindina, fucking tropical-apocalyptic style. Efectiv tot ce putea sa mearga prost- mergea prost. Finally, dupa vreo ora de stat sub streasina unui restaurant, soarele a invins, iar noi am reusit sa vizitam si Sorrento. Infometati, am mai si intrat din greseala intr-un restaurant vegan (nu stiam ca e vegan), care avea de fapt doua parti- vegan si normal. Dar noi am intrat fix in ala vegan care era fancy si ne era aiurea sa mai plecam.V. era din nou dezamagit (he’s a real meat lover this guy).

Mini Neapolitan mobster

Dat fiind faptul ca ma simteam cu musca pe caciula ca nici in Sorrento nu a mers totul smooth – m-am gandit sa imi suprind rasfatatul partener cu o noapte la un hotel Wi-fi friendly, de 4 stele, in Napoli. Daaa- si odata ajunsi la acest minunat hotel (situat pe o alee intunecoasa)- ne astepta receptionerul- un tip tatuat, cu un tricou mulat si cu o fata din aia de smecheras (like he’s seen some shit). ‘’Eeee welcome, welcome! Listen, I give you everything- the best pizza places in Napoli, the best espresso in Napoli and a private tour of Napoliii’’ Tipu’ parea caterinca si am zis ca am putea totusi sa incercam si excursia privata oferita de hotel. Ne-am razgandit insa cand ne-a aratat cu ce ‘’bus’’ vom merge in aceasta excursie, doar noi trei: era o duba din aia de zici ca era un fucking get-away car. Deci, serios, nici nu avea geamuri si arata ca o dubita din aia de o foloseste FBI-ul sa asculte conversatii incognito prin filme. A doua zi am plecat inapoi la Roma.

Faza cand era sa ramanem brambura prin Roma fara niciun ban

Era ultima zi la Roma cand ne-am gandit noi sa vizitam Vaticanul inainte sa plecam spre aeroport (avionul pleca pe la 10 seara) si, cu ultimii bani, am platit un ghid ca sa nu mai stam la coada huge din fata faimosului Vatican- totally worth it. Tablouri superbe, care mai de care mai simandicoase, pereti innecati in aur- si bineinteles- Capela Sixtină*de unde era sa ma dea afara unu’ ca am incercat (successfully) sa fac o poza cu telefonul la tavan.

Dupa minunatul tur al Vaticanului, ne-am intors la cazarea noastra si, for some reason, am adormit amandoi fara sa ne punem alarma la telefon. Yeah…si astfel ne-am trezit noi la 8 si ceva (avionul decola intr-o ora si jumatate), panica maxima, ne-am azvarlit efectiv toate hainele in bagaj, am predat cheia si am zbughit-o pe usa. Odata ajunsi la gara (trebuia sa luam yet another train catre aeroport), am aflat ca trenuletul nostru drag avea intarziere. De 20 de minute. Neavand alta solutie, am asteptat agitati trenuletul, care a ajuns intr-un final, dar a facut si mai mult pe drum spre aeroport.

Faza cand am ajuns la aeroport cu 20 (da, 20) de minute inainte sa (atentie) DECOLEZE avionul (gen restul pasagerilor se imbarcau deja si noi tocmai intrasem in aeroport)

Odata ajunsi in aeroport, am alergat (literalmente) catre biroul de check-in, de la care tocmai se ridicase femeia de acolo, sa plece acasa. Nici nu ne oprisem din alergat cand am urlat ‘’Noooooo, waaaaaaaaait’’. Saraca femeie s-a oprit si se uita la noi socata.

-‘’ Please miss, we are sorry, our train was delayed (ma rog de fapt noi avusesem delay) and we absolutely need to get on that plane to go home’’

-‘’ No, no, that is impossible! You are crazy- the plane is leaving in 5 minutes, people are already aboard, No, there is no way’’

-‘’ Miss we don’t have any moneeey left, we are studeeents, please, I beg of you, let us on!!!’’

-‘’ Ok, I will call the captain and he decides.’’, spuse femeia ridicand telefonul de serviciu –‘’Capitan, [insert Italian mockery here], Aha. Aha. Ok’’- inchide telefonul. Intr-un final, ne spune- ‘’you can go but only if you run now. Your bags cannot be checked on this flight anymore, so they will probably (highlight pe probably) arrive tomorrow with another plane.’’ Super!

Dupa ce am alergat ca nebunii prin aeroport spre Gate, ne-am imbarcat in avion si am facut un ‘’walk of shame’’ pana la locurile noastre, biciuiti de privirile aspre ale co-pasagerilor.

Bagajele ramase la Roma nu au venit a doua zi. Nici a treia. Oamenii de la aeroport deja stiau cum ma cheama, deoarece sunam dupa fiecare zbor Roma-Bucuresti sa aflu ce s-a intamplat cu bagajul lui V. Am sunat pana si la aeroportul Fiumicino din Roma. Bagajul a ajuns, finally, dupa cateva zile, pe taram romanesc.

 

Forever Mamaia?

Am plecat vineri dimineata spre mare si nu degeaba mergem noi pe Autostrada Soarelui, ca fix asta ne asteapta la destinatie: soare. Mult soare. Raze jucause, fierbinti, in contrast cu apa racoritoare, revigoranta. Drumul inspre mare a fost tipic: rasete, depasiri, tampiti pe motociclete, OMV-uri pline- you know the drill.

Imediat cum am ajuns ne-am si asezat la plaja, pe undeva prin Mamaia Nord- nu dau nume ca nu fac reclame gratis. Oricum foarte ok plaja, iar apa era de data aceasta mai curata ca oricand, pastrandu-si totusi nuantele verzi cameleonice, tipice Marii Negre. (Why black?)

Dar informatiile astea va plictisesc. Toata lumea stie ca in Mamaia nu mergi doar pentru plaja, ci ca sa iti dai check in in tot felul de cluburi de ‘’jmecheri’’. Astfel, in prima seara am hotarat ca e timpul sa ies si eu intr-un club din asta, ca nu mai fusesem ‘’on the scene’’ demult. Am zis sa luam tot sirul ala de cluburi de prin Mamaia Nord la rand: Am inceput cu un club cunoscut situat pe plaja- foarte frumos facut, nice beach bar, luminite, chestii, insa atmosfera: zero. Muzica lounge plictisitoare, oamenii vorbeau, isi faceau selfie-uri si cam atat. Next stop: un club aproape gol- ce se intampla frate? Unde e toata lumea? Stiu ca n-am mai iesit demult dar totusi- de ce sunt pustii cele mai tari cluburi din Mamaia? Where is everybody?

Si dupaia am descoperit…sute de oameni se aflau intr-un club nou, de care nu mai auzisem pana acum (stiti cum apar cluburile astea noi de nici nu auzi de ele si deja lumea poarta sepci branduite cu numele lor). Am intrat sfioasa si am zis sa ramanem acolo putin, ca era multa lume si parea fun. Muzica super ok. For now.

Stam noi ce stam dar pe masura ce trecea timpul, muzica parea sa se manelizeze din ce in ce mai tare. Incepusera cu cateva piese ‘’oriental’’, care mai apoi s-au transformat in manele pure. Ce m-a socat este ca toata lumea era super happy pe manele, femeile (in tinute de zici ca erau cumparate direct din Sex Shop) s-au urcat bineinteles pe mese, iar barbatii incepusera sa isi scoata banii si sa fluture cu sampanie si servetele prin aer. Is it just me or am I surrounded by idiots? Ma simteam ca intr-o jungla a decadentei, un cuvant care oricum suna prea cool pentru a descrie ceea se petrecea acolo. M-am indreptat rapid spre iesire si chiar cand ma gandeam ca poate se schimba muzica (incepusera niste beat-uri  mai normale), DJ-ul a pus…un remix intre ‘’Beat It’’ de Michael Jackson si muzica lautareasca/manele. Nu cred ca intelegeti gravitatea situatiei- Regele POP Michael Jackson a fost redus la un simplu refren ascuns sub notele disgratioase de tip manea. It was time to leave, or better yet moonwalk the hell out of there. WOW- ce experienta! Mi-am amintit de ce nu mai merg in cluburi. Imi pare rau pentru Mamaia, care se afla acum sub asediul unor oameni care s-ar fi potrivit perfect in cast-ul filmului ‘’Idiocracy’’ (look it up-that’s what we’re headed for anyway).

A doua zi am mers sa mancam in Olimp la o cherhana foarte misto pe plaja. Dupa ce am mancat repede un file de chefal proaspat, am pornit spre un loc mistic, necunoscut mie pana acum: faimoasa Vama Veche. Cum eram eu o ‘’Mamaista’’ convinsa, m-am gandit ca Vama sigur nu imi va fi pe plac, insa am mers oricum, impinsa de curiozitate (si de prieteni). Erau masini parcate bot in bot deja cu un kilometru inainte de intrarea in statiune si o groaza de oameni bazaiau prin cazarile modeste si stradutele inguste. Am stat mai intai la un beach bar genial unde te puteai aseza pe niste barcute transformate in canapele fix pe malul marii. Iar muzica…superba! Hituri din anii 70’-80’, remixuri smooth, fara niciun fel de discrepanta muzicala deranjanta. Wow! Nu imi venea sa cred. Sa fie oare adevarat? Am I actually a Vama-person now? Nu…nu se putea. Eu sunt Mamaia forever.

 

Am plecat din acel beach bar groovy si am inceput sa ne plimbam pe faleza principala. Erau tot felul de bisnitari care incercau sa vanda bijuterii ciudate, altii se ofereau sa iti deseneze portretul, altii sa iti faca dreduri, tatuaje- Pana si merchandise-ul era super hippie. Shoturi ieftine si gustoase, muzica buna si tare, rockeri pe strada, artisti, mancare aromata- cool. Erau basically mini-festivaluri muzicale pe fiecare plaja, iar atmosfera parca era prinsa in anul 67’, Summer of Love. Toata lumea era super chill, nu se uita nimeni urat la tine fara motiv (cu totii stim privirile alea pline de invidie trista), toti erau pe treaba lor- cantau, erau friendly, beau…you know-LIFE!

M-au amuzat de asemenea si ‘’provocarile’’ puse la dispozitie de alti bisnitari pe strada. De exemplu, era unul care te lasa sa incerci sa urci pe o scara super hiper alunecoasa, iar daca ajungeai pana sus, primeai instant 200 lei cash. Bineinteles ca toata gasca mea a incercat (unsuccessfully) sa faca niste ‘’easy money’’. Mai tarziu, altu’ ne-a zis ca daca sta vreunul dintre noi agatat de o bara (cam ca la o sala de fitness) timp de 2 minute, ia 100 lei moca. Unsuccessful again (bara aia de fapt se rotea daca nu o tineai si mai tare decat in mod normal- mai mult efort, mult mai putine sanse sa rezisti).

Anyway, trebuie sa recunosc ca m-am distrat mult mai bine 3-4 ore in Vama decat m-am distrat weekenduri intregi in Mamaia, care trebuie neaparat sa isi revina, ea fiind momentan calcata in picioare de copitele dezgustatoare ale…turmelor. Nuff’ said.

So, in a world full of ‘’Mamaias’’, dare to be a ‘’Vama’’.

 

De la shooting la…cratita?

Mi-am inceput duminica trecuta ca orice model…m-am spalat pe cap, m-am cremuit si mi-am luat la pachet vibe-urile pozitive in drum spre shootingul la care aveam sa particip. Nu pentru vreo reclama sau ceva, ci pentru mine. Fix pentru mine. Cand eram mai mica pozam mai des pentru tot felul de chestii dar de cativa ani m-am axat pe alte lucruri gen facultate, job si d’astea. De asemenea, nu pot sa zic nici ca imi place sa pozez…mi se pare foarte obositor- un make-up ca lumea dureaza o ora si jumatate, parul inca o ora, iar pozatul nu prea vine natural ca mereu sunt niste femei (stiliste sau asistente) care te opresc dupa absolut fiecare poza ca sa iti aranjeze putin o suvita rebela sau gulerul de la camasa. Si vreau sa spun ca dupa vreo jumatate de ora de pozat, de fiecare data cand vine cineva sa ma aranjeze jur ca mi se pare ca incepe sa o faca intentionat. Parca uneori ma atinge numai pentru o secunda, fara sa schimbe absolut nimic. Si uite asa devin foarte iritata, mi se face super cald si nu mai am chef de nimic. Dar stai ca ”iti pica fata” si trebuie sa te chinui din ce in ce mai tare sa tragi un zambet care sa nici nu para fals. Yep- shootingurile foto nu sunt asa ”glam” precum rezultatul lor- la zambetele alea strengare lucreaza o echipa imensa de oameni. Nici nu vreau sa imi imaginez cum e sa pozezi pentru ceva gen Dior sau Vuitton, ca parca ma mananca pielea numai gandindu-ma cati oameni m-ar atinge, cate retusuri se fac, cate tipete, cata frustrare. But maybe it’s just me. Din acest motiv, respect foarte mult modelinele pentru ca desi lumea le judeca pentru faptul ca par a face bani din nimic, nu e chiar asa. Chiar citeam intr-o revista: un interviu cu un top model. Nu mai stiu cine era, oricum o smechera. Subiectul interviului era ceva gen ”o zi din viata mea”. Si vreau sa spun ca ziua femeii se desfasura in mare cam asa: zicea ca de dimineata se da cu vreo 5 creme si cu nu stiu ce gomajuri naturiste care sa-ti exfolieze pielea and shit, dupaia pleca la shooting…si deja se facea gen 9-10 seara. Dupa care iesea sa manance la un restaurant (a salad perhaps?) si se culca. Deeeci asta e viata unei manechine de top? ”Sounds boring as fuck”, m-am gandit. Where are your dreams? Your hopes? Your friends? Your family? La asta se rezuma viata ei? Niste creme si o salata obosita seara?

Bineinteles ca acum par o ”hateritza” dar nu intelegeam cum de o femeie atat de frumoasa avea o zi atat de…mediocra. Deci nu vreau sa judec manechinele pentru ca saracele chiar muncesc pentru banii aia si isi dedica intreaga existenta pentru companiile care traiesc prin ele, muzele consumerismului. And let’s face it: e fun. Pentru unele persoane, e super tare sa arati bine mereu, sa te complimenteze fotografi, designeri, colegi. E tare sa calatoresti, sa cunosti chiar si celebritati maybe, sa te curteze bogatasi. FUN.

Anyway, incepusem cu faptul ca azi am fost la un shooting pentru mine. Un prieten fotograf vroia sa isi mai largeasca putin portofoliul, iar eu ma luptam cu Narcissus in cap de ceva vreme, asa ca am cedat pana la urma si am zis ca e timpul sa vad ”if i still got it”. A perfect match.

In afara de cateva kile in plus si o fata mai gen ”like it’s seen some shit”, totul a decurs super. A iesit bine, am ras, m-am simtit ”pretty”. Partea mai dubioasa e atunci cand pleci spre casa, care nu e vreun Beverly Hills mansion, ci un apartament de doua camere intr-un cartier rezidential linistit in Bucuresti (adorabil ce-i drept). Si, cand ajungi acasa, nu te asteapta vreun”chef” de 3 stele Michelin sa iti faca o salata cu seminte de chia or what’s their face, ci te trebuie sa te duci tu cu piciorusele tale la Mega Image sa faci cumparaturi (nu ca mergi prea mult-those things are everywhere). Si cand ajungi din nou acasa, cumparaturile alea nu se amesteca singure ca sa formeze o cina draguta. Tu esti aia care trebuie sa jongleze cu tigaile, cu farfuriile, sa marunteasca legumele si sa prajeasca puiu’. Deodata, manechina din tine se transforma intr-o ”pre-ball Cinederella”. O gospodina harnica, dar bineinteles ajutata si de partener-TOTUSI. Pai ce naiba…

Si uite asa stateam sa ma gandesc- cand ma simt mai fericita? Pudrata, aranjata si pozata? Sau mirosind a fum si arzandu-ma cu ulei, mancand cu prietenul meu acasa si lenevind in fata unui nou serial toata noaptea? Well, you be the judge.